Călăi și victime la est de Nistru. Cazul Naum Turbovski

(material publicat în 

1919. Confirmarea internațională a României întregite Culegere de studii

coord: GHEORGHE SBARNA, IOAN OPRIS.

Bucuresti: Editura Muzeul Literaturii Romane, 2019, pp...)

 „Somnul conștiinței naște monștri”

(Pentru materialul de față expresia lui Francisco de Goya 

cred că trebuie înțeleasă în sensul cel mai direct.)

În unele medii sociale din Republica Moldova chiar și acum sunt răspândite ideile negative, cu o conotație vădit peiorativă, despre jandarmul român în Basarabia în perioada cât aceasta s-a aflat în componența României Mari. Propaganda sovietică și-a îndeplinit menirea într-atât încât și acum meritele administrației românești în spațiul pruto-nistrean sunt reduse la niște tertipuri și expresii repetate la nesfârșit fără a lua seama la contextul regional și internațional în acea perioadă. S-a evitat și se evită și acum o analiză obiectivă a realităților din timpul Primului Război Mondial cât și după acesta. Și adevărul este că în timp ce la răsărit de Basarabia domnea o anarhie totală, administrația românească făcea tot posibilul ca această stare de lucruri să nu influențeze negativ viața în provinciile de est ale României Mari.

Diversele grupuri ideologico-politice, care s-au născut pe ruinele fostului Imperiu țarist, au tins fără încetare să readucă pe axa estică spațiul pruto-nistrean. Metodele au fost diferite, începând de la amenințări și ajungând până la acte teroriste. Aceasta era și esența noii puteri, care pe parcursul întregii perioade interbelice și-a perfecționat metodele de tortură și exterminare a propriului popor, care a culminat la sfârșitul anilor `30, când sute de mii și chiar milioane de oameni au fost deportați, iar un număr însemnat dintr-aceștia au fost executați după procese sumare din simplul motiv de a nu fi de acord cu noua orânduire. A fost exterminată întreaga intelectualitate, a fost decapitată aproape întreaga conducere militară capabilă să țină front inamicului, au fost uciși zeci de mii de preoți, călugări, de la simpli credincioși până la arhierei. Au fost duși cu forța în lagăre cei mai harnici dintre țărani și lucrători rămânând, atât din această cauză cât și ca urmare a războiului și a conflictelor civile, milioane de copii orfani, care la rândul lor au umplut închisorile și mai târziu lagărele. Numărul exacerbat al victimelor celui de-al doilea Război Mondial din partea URSS se explică, în cea mai mare parte, și prin aceste urmări ale decimării elitei națiunii rusești.

Toate acestea se întâmplau la est de Nistru și dacă nu era în Basarabia Armata Română și jandarmul român aveau să se întâmple și cu toți cei de până la Prut: ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemți, evrei și în primul rând români – ceea ce a și avut loc după 1944. Administrația politico-militară românească a ținut, cu toate greșelile care i se impută de criticii tendențioși, frontul acestor nelegiuiri, după cum am mai zis, pe malul Nistrului. Cu rele și cu bune, cu măsuri mai aspre, dar toate acestea ca să nu permită un adevărat genocid al unei națiuni așa cum a fost organizat la nivel statal în est.

Contextul istoric

Începând cu Revoluția bolșevică din octombrie 1917 situația de pe teritoriul fostului Imperiu țarist a devenit de-a dreptul explozivă, concretizându-se printr-un un război civil, continuând și după încheierea Primei Conflagrații Mondiale să amenințe stabilitatea României dinspre granița sa de est. Acest lucru îl putem observa făcând un scurt parcurs istoric al evenimentelor proxime din acea periadă.

În data de 22 ianuarie 1918, Rada Centrală din Kiev a proclamat Republica Populară Ucraineană. Însă în aprilie 1918, la Kiev, la Congresul ucrainean al proprietarilor de pământ, în care au participat aproximativ 7 mii de delegați, profitând de criza prelungită din țară, bazându-se pe sprijinul forțelor de ocupație germane și simpatia cercurilor de ofițeri ale fostei armate țariste, a țărănimii ucrainene prospere și a cazacilor, Pavlo Skoropadski - un fost general țarist, a fost proclamat hatman al Ucrainei [1]. Însă pe 14 decembrie, forțele Directoratului Republicii Populare Ucraineane au capturat capitala și au răsturnat puterea hatmanului, care a și fugit din țară. Unul din membrii Directoratului, care s-a remarcat în această perioadă, a fost Simon Petliura. La început acesta a dus tratative cu reprezentantul Antantei posibilitatea unei acțiuni comune împotriva bolșevicilor, în paralel cu înființarea unui protectorat francez în Ucraina, însă puterile occidentale nu l-au sprijinit. În consecință, în timpul războiului civil, el a intrat în conflict și a luptat împotriva bolșevicilor, albgardiștilor, germanilor, ucrainenilor lui Pavlo Skoropadski, polonezilor și românilor.

La 31 decembrie 1918, conducerea Republicii Populare Ucraineane (RPU), din care făcea parte și Petliura, a propus negocieri de pace conducerii Republici Sovietice Federative Socialiste Ruse (RSFSR). În timpul discuțiilor, Consiliul Comisarilor Poporului RSFSR a negat acuzațiile primilor despre un război nedeclarat, spunând că „nu există o armată a Republicii Sovietice Socialiste Ruse în Ucraina”[2]. La 16 ianuarie 1919, Directoratul a declarat război Rusiei sovietice, însă până în vara anului 1919, principalele forțe armate RPU au fost învinse de trupele sovietice și rebele ucrainene, iar membrii acestuia au fugit din Kiev. Resturile trupelor lui Petliura s-au retras la granița de vest pe râul Zbruci, în apropiere de Polonia. La 21 aprilie 1920, Simon Petliura a încheiat un acord cu Polonia privind acțiunile comune împotriva trupelor sovietice. Această alianță le-a permis polonezilor să-și îmbunătățească semnificativ pozițiile strategice și să lanseze o ofensivă în Ucraina. Pe 7 mai, polonezii au ocupat Kievul, ajungând până la Nipru. Cu toate acestea, în a doua jumătate a lunii mai, ca urmare a ofensivei Armatei Roșii spre capitala Ucrainei, trupele poloneze au fost nevoite, însă, să se retragă. Apoi, bolșevicii au învins trupele poloneze și detașamentele lui Petliura și au ajuns în apropierea orașului Lublin și Lvov, dar nu au putut să preia controlul asupra acestora fiind forțate, în luna august, să se retragă. Pe 18 octombrie, după un armistițiu cu Polonia, ostilitățile au încetat [3]. 

Fig.1. Trupele lui Denikin în Odesa. August 1919.

În acest context este necesar de amintit și despre unul dintre cei mai importanți lideri contrarevoluționari din războiul civil rus - generalul Anton Denikin – unul din comandanții Armatei imperiale ruse. În 1916 acesta a fost numit la cârma Corpului al VIII-lea și a condus acțiunile armatei imperiale pe frontul din România în timpul ultimei acțiuni importante ruse din I Război Mondial, numită Ofensiva Brusilov. La sfârșitul anului 1918, în Ucraina se aflau un număr important al fostelor trupe imperiale ulterior numite albgardiste [4]. La 3 iulie 1919, aceste trupe trecute sub conducerea lui Denikin, și-au început campania spre Moscova cu scopul de a cuceri capitala statului bolșevic. La sfârșitul verii 1919, armatele de sub conducerea acestui general au luat orașele Poltava (3 iulie), Nikolaev, Herson, Odesa (10 august) și Kiev (18 august). Însă, la mijlocul lunii octombrie, pentru Denikin situația s-a agravat vizibil. În spatele frontului, armata rebelă a lui Nestor Mahno, la sfârșitul lunii septembrie a efectuat o incursiune în regiunea Umani împotriva albgardiștilor [5]. În plus, bolșevicii au intrat într-o pace secretă cu polonezii și petliuristii, concentrându-și forțele pentru a lupta împotriva lui Denikin. Situația s-a complicat și prin retragerea aliaților de la Odesa și odată cu retragerea brigăzii generalului Nicolai Timanovski în România.

La mijlocul lunii februarie 1919, Nestor Mahno, un alt personaj proeminent al Războiului civil rus, a încheiat un acord militar cu comandanții Armatei Roșii, potrivit căruia armata lor rebelă de până la 50 de mii de oameni a devenit parte a primei diviziuni sovietice ucrainene a frontului ucrainean. Brigada lui Mahno a intrat sub comanda operativă a conducerii militare bolșevice a Frontului de Sud împotriva lui Denikin [6]. Odată cu debutul ofensivei albgardiste spre Moscova, în vara anului 1919, Mahno a lansat un război de gherilă pe scară largă în spatele frontului [7]. Astfel, în toamna anului 1919, în condițiile prăbușirii și retragerii albgardiștilor, a apărut o anumită cvasi-republică anarhistă autonomă. Mai târziu Mahno a declarat că guvernul sovietic a trădat principiile din octombrie și și-a exprimat dezaprobarea privind naționalizarea pământului, protestând împotriva Comisiei extraordinare pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului (VChK) și întreaga politică a bolșevicilor, solicitând înlăturarea tuturor persoanelor numite de ei în posturile militare și civile din Ucraina. În mai 1919, brigada lui Mahno, fără muniție și echipamentul necesar, a suferit pierderi grele.

Răscoalele țăranilor ucraineni au perturbat și așa situația economică destul de complicată iar colectarea și exportul de produse alimentare a fost redus la minimum [8]. În timpul acestor răscoale, doar în primăvara și vara anului 1918, au murit aproximativ 22 de mii de soldați și ofițeri ai forțelor ocupante (potrivit Statului Major German) și peste 30 de mii adepți ai hatmanului. În total, pe parcursul celor patru ani ai războiului civil și-au pierdut viața mai mult de 10 milioane de oameni [9]. 

Toate aceste frământări sociale și conflicte sângeroase au dus la apariția unei adevărate instituții de criminali în URSS. Un reprezentant de seamă al acesteia a fost și locotenent-colonelul Naum Turbovski - unul din cei mai prolifici călăi care a acționat pe parcursul perioadei interbelice, inclusiv, la granița de est a României.

Biografia călăului

Fig. 2. Locotenent colonelul Turbovski Naum Țalevici. 

Fotografie din dosarul personal. 02.12.1940.

Dosarul Turbovski a fost scos la lumină din arhivele NKVD-KGB de istoricul Vadim Zolotarev din Haricov, după desecretizarea lui în data de 4 iulie 2011. Analizând biografia lui, putem cu ușurință remarca faptul că, pe de-o parte, activitatea acestui individ în viața publică a fost una obișnuită și am putea spune chiar una exemplară pentru acele vremuri. Conform docummentelor, colaboratorul NKVD Turbovski Naum Țalevici [10] s-a născut în 1896 în satul Hodorkova, lângă Kiev, într-o familie de evrei. A făcut 3 clase a școlii primare. Din 1909, pe parcursul a șase ani, a lucrat în diverse ateliere în regiunea Kievului, precum și la o fabrică de zahăr, fiind angajat ca rihtuitor.

În același an a fost încorporat în armata țaristă, în Regimentul 18 de infanterie din Volgograd și 60 din Siberia. În timpul luptelor pe frontul de vest, a fost rănit fiind trimis la un spital din Moscova și Kazani. Mai târziu, pentru că a refuzat să meargă pe front, împreună cu un grup de 400 de soldați a fost trimis lângă în Murmansk, unde a stat până în noiembrie 1917. Acolo au fost încorporat în detașamentele Gărzii Roșii și trimis la Leningrad unde a stat până în decembrie. Revenind în Ucraina în 1918 s-a înregistrat ca membru al Partidului Comunist al Bolșevicilor [11]. În luna august a aceluiași an s-a alăturat unui detașament de partizani sub conducerea unui anume Necrut luptând cu aceștia împotriva germanilor lângă Fastov și Kazatin, mai apoi împotriva lui Petliura lângă Hodurka, Kiev și Fastov. În 1919 a luptat împotriva lui Denikin, lângă Voznesensk în satul Kaliujnaia. Ca partizan a acționat până în primăvara lui 1919 când acest grup a fost desființat și încorporat în Armata Roșie. Mai apoi a fost trimis în cadrul unei companii militare speciale la Odesa, lupând împotriva lui Denikin și Mahno [12].  În luna septembrie 1919 a fost luat prizonier de albgardiști de unde, după câteva ore, a fost eliberat de către bolșevici. După două zile a fost luat prizonier la Mahno, de unde într-aceeași noapte a evadat cu un grup de 30-40 de oameni în orașul Pervomaisk, care spre dimineață a fost ocupat de Denikin [13]. S-a îmbolnăvit de febra tifoidă și a ajuns din nou în spital.

Pe parcursul anului 1920 a lucrat la brutăria din orașul Pervomaisk, din regiunea Odesa. Din 1923-1925 a lucat controlor la punctul de trecere din orașul Balta. Între 1925-1930 a activat ca șef al depozitului și al departamentului comercial al Uniunii Industriale Moldovenești în orașele Balta și Tiraspol din RASS Moldovenească. În 1933 este numit șef anjunct al departamentului politic al stației de mașini și tractoare regiunea Haricov [14]. În anul 1935 îl găsim, deja, șef de secție al departamentului Gărzii Forestiere din orașul Vinița.

Ceea ce puțini dintre apropiații săi își dădeau seama este că acest individ trăia, în realitate, o viață dublă. După ce s-a angajat la brutărie, conform unei alte biografii, deja mai puțin cunoscute, acesta a contactat o organizație subterană și a activat în cadrul acesteia până la sosirea în Pervomaisk a Armatei Roșii. Din acel moment, Turbovski a lucrat într-un un departament special la Comitetul Revoluționar al orașului Pervomaisk, care în scurt timp, a fost reorganizat într-o subdiviziune a VChK [15]. Departamentele speciale erau unitățile care se ocupau de contraspionajul militar al Comitetului Securității de Stat (VChK-GPU-OGPU-NKVD) URSS. Acestora li s-a acordat dreptul de a executa la fața locului pe toți cei incomozi noii puteri. Între 1920-1921 a ajuns comendant al departamentului special al VChK din orașul Pervomaisk, iar din 1921, timp de doi ani, a îndeplinit aceeași funcție în orașul Balta. După o pauză de câțiva ani, între 1932-1933 – a activat ca împuternicit al departamentului special pe lângă Administrația Politică de Stat (GPU NKVD) în orașul Tiraspol, RASSM [16]. În 1937 a ajuns inspector superior, comendant și șef al închisorii din Dnepropetrovsk.

Conform dosarului personal: „Tovarășul Turbovski a desfășurat în mod direct o mulțime de lucrări pentru aplicarea pedeapsei capitale, conform ordinelor NKVD URSS №00485, 00493, 00593, și prin deciziile Colegiului Militar al Curții Supreme, Tribunalului Militar și ale troicăi speciale împotriva dușmanilor poporului, participanților la conspirația militară fascistă, spionilor și sabotorilor. El a executat personal peste două mii o sută de sentințe” [17].

Pentru realizarile sale deosebite, pe parcursul carierei, Turbovski a primit mai multe distincții cum ar fi: un ceas și un porte-cigare din partea departamentul VChK din Pervomaisk în 1920, un ceas de argint în 1921, un ceas metalic și un revolver Nagan în 1922 [18], un ceas de la colegiul GPU USSR în 1932 și o armă din partea departamentului moldovenesc al GPU din orașul Tiraspol în 1933. În 1937, la 20 de ani din ziua întemeierii VChK-OGPU-NKVD, a fost distins cu ordinul Steaua Roșie. La 31 iunie 1943 [18], activând în grupele operative NKVD [20], este înaintat la gradul de locotenent-colonel. În luna noiembrie 1944, locotenent-colonelul Naum Turbovski a primit ordinul Steagul Roșu, considerat cel mai înalt ordin militar. După 1944 soarta acestei adevărate mașini de ucis nu se cunoaște. 

Profilul călăului bolșevic

După căderea Cortinei de Fier istoricii și cercetătorii care s-au ocupat de Marea Teroare din anii `30 ai secolului trecut, au început să reconstituie, încet dar sigur, tabloul înfiorător al acelei perioade. Pentru a înțelege mai bine cum arătă profilul psihologic al călăului Turbovskii este necesar de a face o incuresiune în lumea mai puțin cunoscută a acestor criminali cu acte în regulă. În aparatul de opresiune GPU-NKVD călăii erau foarte de apreciați, trăiau în condiții speciale, iar poziția lor era considerată una de elită. Oricât de diabolic ar părea acum, dar mulți dintre ei s-au bucurat de acest statut. Pe lângă atenția deosebită ce li se acorda, aceștia se mai bucurau și de o pensie specială de 3150 de ruble, când salariul mediu era de 700 de ruble. 

Fig. 3. Ofițerii departamentului special OGPU URSS.

Unii dintre ei căutau să înregistreze recorduri cantitative, considerând fiecare nouă victimă o realizare profesională deosebită, alții inventau metode sofisticate de execuție pentru a ieși în evidență pe lângă colegii de breaslă. Ei se pregăteau cu atenție pentru fiecare execuție, făcând din aceasta adevărate ritualuri. Ei respectau toate măsurile de siguranță și nu consumau alcool. Purtau întotdeauna o uniformă specială, astfel încât sângele să nu cadă pe zonele neacoperite ale corpului. Pentru că era singurul mod de a scăpa de mirosul persistent de sânge călăii „se spălau cu apă de colonie până la talie”. Potrivit contemporanilor, la călăii NKVD-iști, care aveau la activ câteva mii de execuții, nici câinii nu lătrau și-i evitau de fiecare dată când aceștia veneau [21]. 

Fig. 4. Petr Maggo (1879-1941), șeful închisorii interne NKVD, Lubeanka, Moscova.

Călăii NKVD-ști nu erau doar ruși, printre ei se regăseau gruzini cum ar fi Sardion Nadaraea, șeful pazei lui Beria, evrei precum Isai Berg – inventatorul mașinii de exterminare prin gazare Dușegubka (Душегубка sau Gaswagen) în 1936 [22], letoni precum Petr Maggo – instructorul și profesorul cel puțin a unei generații întregi de călăi.

Maggo devenind șeful închisorii interne a NKVD prin statutul său avea dreptul să nu ia parte personală la execuții, dar o făcea pentru că primea plăcere din însuși procesul uciderii condamnaților. Se cunoaște un caz când acesta, în timp ce se afla într-o stare de euforie emoțională, a forțat un coleg de-al său, să se dezbrace și să treacă la peretele de execuție, deoarece nu l-a putut recunoaște. Pentru dăruirea și profesionalismul cu care și-a îndeplint sarcinile, călăul a primit insigna Chekist onorific, două ordine Steagul Roșu și ordinul Lenin.

Conform mărturiei unuia din cei care l-au cunoscut în 1920: „Figura centrală din Lubeanka era Maggo — un leton cu o față animalică și malefică, deja la vârsta a doua, nu vorbea practic niciodată cu cei închiși; își rupea tăcerea doar pentru a se răsti și a amenința. Frica-i cuprindea involuntar pe toți cei prezenți știind că Maggo este călăul principal în VChK, că în garajele de execuție el este figura principală. Când în VChK nu se lucra din cauza vreunei sărbători, Maggo bântuia melancolic prin birouri negăsindu-și locul. Însă era deosebit de vioi în zilele dinaintea nopților de execuții, după entuziasmul clălăului cei care-și așteaptau sențința destul de des determinau și fără de a greși, că în acea zi îi vor lua la ochi. Mulți dintre călăi refuzau să împuște copiii și femeile însă Maggo din contra – iubea să facă aceasta, impunându-i înainte de execuție să se dezbrace” [23].

Fig. 5. Generalul Vasilii Blohin (1895-1955),  unul din cei mai prolifici călăi staliniști.

Unul din cei mai prolifici călăi, Vasilii Blohin, încă din 1921 a fost comandant al plutonului special la Colegiul Cheka, iar din 1924 - comandant adjunct al departamentului special GPU. La 22 august 1924, Blohin a fost promovat în funcția de comisar cu misiuni speciale a departamentului special GPU. Vasilii Blohin în virtutea profesiei a crescut profesional destul de repede în rândurile NKVD: în 1935 a ajuns căpitan, în 1940 - maior, în 1943 - colonel, în 1944 - comisar, iar în iulie 1945 a fost înaintat la gradul de general-maior. Pentru meritele sale deosebite în aparatul de opresiune bolșevic a primit un ceas de aur și i s-a acordat o armă onorifică – un pistol Mauser, deși a preferat să tragă din Walther-ul german (care nu se încălzea atât de repede), două insigne Chekist onorific, ordinul Steaua roșie (1936), Insigna de onoare (1937), trei ordine ale Steagului Roșu (1940, 1944, 1949), ordinul Steagului Roșu al muncii (1943), ordinul Războiului pentru apărarea Patriei de gradul I (1945), precum și ordinul Lenin (1945) - cea mai înaltă distincție națională a Uniunii Sovietice. 

General-maiorul Dmitrii Tokarev, fostul șef al NKVD-ului din regiunea Kalinin, l-a descris astfel: „Și atunci am văzut toată această groază... Blohin și-a tras hainele speciale: o șapcă din piele maro, un șorț lung din piele maro, mănuși din piele maro, cu jambiere deasupra coatelor. Mi-a provocat o impresie uriașă - am văzut călăul!” [24].

La începutul anului 1939 Beria, după ce a pregătit decizia de arestare a lui Blohin, a mers la Stalin după sancțiune. Totuși, spre surprinderea sa, el a fost refuzat. În 1953, Beria a mărturisit deja la ancheta intentată împotriva sa că: „Stalin nu a fost de acord, spunând că asfel de oameni nu trebuie să fie închiși, ei fac lucrul cel mai negru”. La fel a fost și cu Vasilii Șigalev – un alt călău notoriu. Acesta a fost acuzat de colegii săi de breaslă de legături cu inamicii poporului. Un astfel de denunț, la acea vreme, era suficient pentru ca învinuitul să fie primească pedeapsa capitală, dar autoritățile l-au lăsat în pace, pentru că nu vroiau să piardă un lucrător atât de valoros. Călăul a fost atât de atent în lucrul pe care-l făcea încât semnătura sa nu a fost găsită în nici un document de arhivă. Fratele său, locotenent-colonelul Ivan Șigalev, având aceeași profesie, deși nu a ucis nici un ostaș nazist în timpul războiului, s-a învrednicit de ordinul Lenin și medalia Pentru apărarea Moscovei.

Fig. 6. Exerciții de tragere pentru colaboratorii departamentului special OGPU NKVD URSS.

Deși primeau indicații stricte din partea superiorilor că oamenii pe care-i execută sunt dușmani ai poporului, unii dintre ei, cum ar fi Isai Berg, știau că împușcau „mulți nevinovați”. Despre un alt călău, Dmitrii Uspenskii, s-a spus că și-a început cariera cu uciderea tatălui-preot. Ajuns deja la Solovki cu acest hobby și-a continuat cariera în fosta mănăstire executând clericii închiși aici. Se spune că asfel călăul Mihail Matveev ucidea câte 200-250 de oameni pe zi. Astfel acesta a executat un număr de 1111 de persoane. Pentru meritele sale, căpitanului Matveev i s-a acordat ordinul Stegului Roșu, un aparat radio și un bilet la sanatoriu.

În Medvejiegorsk, condamnații erau conduși printr-o încăpere alcătuită din trei secții. În prima, le era verificată identitatea conform listei, într-a doua erau legați într-un mod special, într-a treia primeau câte o lovitură neașteptată cu o bâtă de lemn peste cap. Într-o stare semi-inconștientă (pentru prevenirea evadării) condamnații erau, mai apoi, duși cu camionul în pădure, unde nu înainte de a fi îmușcați în ceafă, erau aruncați într-o groapă săpată din timp. 

Monstruozitatea regimului terorist bolșevic s-a exprimat, pe lângă crimele odioase comise, și prin punerea bazelor unei școli de pregătire a viitorilor călăi în URSS. Profesori în această insituție erau criminalii cu staj din timpul Revoluției bolșevice și a Războiului civil. Un astfel de profesor a fost și Petr Maggo care dădea instrucțiuni utile pentru viitorii specialiști în domeniul executării pedepselor capitale: „Mâinile persoanei pe care o conduci la execuție, obligatoriu, trebuie să fie legate, de la spate, cu o sârmă. Îi poruncești să meargă înainte, iar tu-i urmezi. Unde este necesar, comanzi „dreapta”, „stânga” până când îl aduci la loc. Acolo-i pui pistolul la ceafă și trrrah! Și în același timp îi dai o lovitură puternică sub fund. Pentru ca sângele să nu-ți stropească uniforma și ca soția să nu mai fie nevoită să o spele”. Un alt instructaj în domeniu îl făcea și Vasilii Blohin: „Un călău experimentat trage în gât, ținând țeava armei în sus pentru că, există șansa ca glonțul să iasă prin ochi sau prin gură. Astfel va fi doar puțin sânge, în timp ce un glonț tras din partea din spate a capului va duce la o sângerare grea - mai mult de un litru de sânge. Dacă ucizi 250 de oameni pe zi, atunci curățarea camerei de execuție devine o problemă serioasă” [25].

Naum Turbovskii, personajul principal al materialului de față, după numărul de execuții efectuate ar candida și el la titlul de expert în domeniu, iar din cauză că soarta lui de după 1944 nu se cunoaște poate să fie legat, probabil, de faptul că și el și-a continuat cariera în domeniul instructajului tinerelor cadre.

Victimele terorii

Fig. 7. Iată unde călăii NKVD au masacrat 3400 de basarabeni în 1940-1941.

Datele referitor la victimele călăilor bolșevici nu sunt cunoscute cu exactitate. Un lucru este sigur – cifra celor uciși este de ordinul sutelor de mii și posibil al milioanelor. Conform unor cerecetări, pe tot cuprinsul URSS numărul celor condamnați și executați pentru acte contrarevoluționare și alte crime de stat periculoase între 1921-1953 au fost 799455 de oameni [26]. Conform unei alte surse, din 1921 până la începutul anului 1954, au fost condamnate la moarte sub acuzații politice 642980 de persoane [27].  Conform datelor documentare, între 1937-1938 au fost condamnați pe motive politice 1344923 oameni, dintre care 681692 au fost condamnați la moarte, iar între 1941-1946 - 599909 și respectiv 45045 persoane [28].

În Basarabia, istoricul Ion Varta a identificat mai multe categorii de persoane care au fost condamnate la moarte prin împușcare: oameni simpli, în majoritate muncitori; persoane originare din stânga Nistrului, care, în perioada interbelică, s-au refugiat în Basarabia; foştii ofiţeri din armata ţaristă, ulterior înregimentaţi în armatele lui Denikin şi Vranghel; foştii ostaşi ai armatei roşii care au dezertat din rândurile acesteia şi şi-au găsit refugiul în România [29]. 

Fig. 8. Cadavru unei victime deschumate de autoritatile romane in vara lui 1942 

în ograda fostului sediu al NKVD din Chișinău.

Odată cu 28 iunie 1940, practica asasinatelor în masă a revenit în Basarabia, fiind aplicată şi după 23 august 1944. Istoricul Mihai Tașcă a identificat: „100 din cele 113 procese-verbale ale Troikăi speciale a NKVD din RASS Moldovenească, „instanţă” care, în anii 1937-1938, a „judecat" ca pe „duşmani ai poporului” 4762 de persoane din stânga Nistrului, dintre care 3497 au fost condamnate la împuşcare (74% din totalul celor judecaţi - cea mai mare cotă din URSS). Sentinţele de împuşcare erau executate, de obicei, la locul pronunţării. În cazul RASSM au fost excepţii. Astfel, până în 1940, sentinţele date de Troika specială a NKVD şi Consfătuirea specială a URSS au fost executate în două locuri: la Tiraspol şi Balta. După 28 iunie 1940, odată cu strămutarea NKVD de la Tiraspol la Chişinău, s-a căutat un nou loc al execuţiilor. La Chişinău au fost descoperite două locuri unde erau împuşcaţi moldovenii: cel „de bază" este pe actuala stradă Grenoble, iar altul - clădirea NKVD, fostul sediu al Consulatului Italian (actualmente strada A. Mateevici, în apropierea Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Execuții în masă prin împușcare s-au mai petrecut la Bălţi Soroca, Orhei şi Cahul.  Oseminte ale victimelor nkvd-iste au fost descoperite în beciurile din preajma Teatrului ”Buciumul”. [30]

Fig. 9. Groapă comună cu ramașitele pămăntești al celor executați 

în or. Tiraspol în 1937. Cercetările sunt în curs.

În acest context Arhiva Serviciului de Informații din Ucraina deține un număr de 183 de dosare digitizate ale moldovenilor, represați la est de Nistru. Numele a încă aproximativ 2000 de persoane represate se păstrează în arhivele regionale ale acestui Serviciu - preponderent în arhivele din regiunea Odesa și Cernăuți, care însă nu au fost cercetate amănunțit. 

Din materialele cercetate ne putem face o imagine generală. Cel mai vechi dosar cu informații despre cei represați datează din anul 1919, ultimul - din 1963. Cele mai multe persoane represate, conform informațiilor desecretizate și digitizate, s-au înregistrat în anii 1921 – 25 dosare, 1930 – 27 dosare, 1937- 10 dosare, 1944 – 9 dosare, 1945 – 7 dosare. Limitele de vârstă, de asemenea, era destul de vaste: cel mai vărsnic represat avea 75 de ani, iar cel mai tânăr – 17. Cei mai mulți dintre represați erau țărani - 56, militari – 19, precum și 3 slujitori ai cultelor. Marea majoritate a celor represați nu erau afiliați politic. Pentru 36 dintre cei arestați infracțiunile săvârșite nu aveau legătură cu articolele din Codul penale, alți 32 de represați au fost condmnați pentru agitație contrarevoluționară, restul au fost prinși când vroiau să treacă frontiera cu România. Aproxiamtiv jumătate din cei arestați au fost condamnați la pedeapsa capitală prin împușcare [31]. Deși în dosarele celor care au fost executați nu se regăsesc numele sau semnăturile călăilor putem presupune, pe bună dreptate, că o bună parte din cei condamnați au fost împușcați de Naum Turbovski, care a activat în regiunea Odesa, orașul Balta, Pervomaisk și Tiraspol – teritorii cu o importantă populație românească.

Pentru înțelege adevăratul pericol de care a fost ferită Basarabia în componența României Mari este de ajuns să facem lumină asupra perioadei Marii Terori la est de Nistru și de a face publice biografiile criminalilor cu acte în regulă precum a fost Naum Turbovski și a celorlalți asemeni lui. Poporul are dreptul să-i știe în față pe călăii care au decimat generații întregi de simpli țărani, intelectuali, preoți. Desecretizarea, scoaterea la lumină a dosarelor, aprecierea impactului pe care a avut-o activitatea criminalilor epocii comuniste trebuie să fie o prioritate într-o societate ce se vrea a fi liberă și democratică. În caz contrar riscăm să repetăm lecțiile dureroase ale istoriei.

Mihai Dohot, doctorand,

Universitatea VALAHIA, Târgoviște

Note:

1. В. А. Савченко, Двенадцать войн за Украину, Харьков: Фолио, 2006.

2. Дмитрий Губин, День в истории. 16 января: Украина объявила войну Советской России, https://ukraina.ru/history/20190116/1022327320.html

3. Петлюра, Симон Васильевич, https://ru.wikipedia.org/wiki/Петлюра,_Симон_Васильевич

4. Simon Petliura, https://ro.wikipedia.org/wiki/Simon_Petliura

5. В.В. Алъмендингер, Гибель 2-го батальона Симферопольского офицерского полка, http://www.dk1868.ru/history/simferop2.htm

6. В. Волковинський, Настор Махно. Легенди і реальність, Київ, 1994.

7. "Махно и гражданская война" , http://www.makhno.ru/st/84.php

8. В. А Савченко, Двенадцать войн за Украину, Харьков, Фолио, 2006

9. В. В.Эрлихман, Потери народонаселения в XX веке.: Справочник, М.: Издательский дом «Русская панорама», 2004. — ISBN 5-93165-107-1.

10. ОГА СБУ, ф.64, д.4227

11. ОГА СБУ, Фонд.12, Опись 1, Справа 4227, Том 1, c 1.

12. ibidem, c 17.

13. ibidem, c 3.

14. ibidem, c 2.

15. ibidem, c. 31.

16. ibidem, c 2.

17. ibidem, c.8.

18.  ibidem, c. 12.

19 ibidem, c 18v.

20. ibidem, c 20

21. Палачи НКВД: Как сложилась судьба людей, на чьей совести десятки тысяч загубленных жизней, https://kulturologia.ru/blogs/101217/36985/

22. Catherine Merridale. Night of Stone: Death and Memory in Twentieth-Century Russia. Penguin Books, 2002, p. 200

23. "Опытный стреляет в шею": составлен список главных сталинских палачей, newizv.ru/news/society/01-04-2019/opytnyy-strelyaet-v-sheyu-sostavlen-spisok-glavnyh-stalinskih-palachey

24. Человек в кожаном фартуке, Cпецвыпуск «Правда ГУЛАГа» от 02.08.2010 №10 (31)

25. "Опытный стреляет в шею": составлен список главных сталинских палачей, https://newizv.ru/news/society/01-04-2019/opytnyy-strelyaet-v-sheyu-sostavlen-spisok-glavnyh-stalinskih-palachey

26. В.П.Попов, Государственный террор в советской России. 1923-1953 гг.: источники и их интерпретация Отечественные архивы. 1992, №2. С.28. cf ГАРФ, ф.9401, оп.1, д.4157, л.201-205;

27. 3. В.Н. Земсков. ГУЛАГ (историко-социологический аспект), Социологические исследования. 1991, №6. c.15.

28. Виктор Земсков, К вопросу о масштабах репрессий в СССР, scepsis.net/library/id_957.html

29. Ion Varta, Executări în masă în teritoriile româneşti de la est de prut în perioada 1940-1941, hurmuzachi.ro/2012/01/executari-in-masa-in-teritoriile-romanesti-de-la-est-de-prut-in-perioada-1940-1941/

30. Mihai Tașcă, Aici au fost masacrați miile de basarabeni între 1940-41, historia.ro/sectiune/general/articol/iata-unde-calaii-nkvd-au-masacrat-3-400-de-basarabeni-in-1940-1941

31. ГДА, СБУ, Фонд № 2, опис № 1,2

Imagini fotografice utilizate:

Fig. 1. sursa: https://cont.ws/@wunder/111177

Fig. 2. ф.12, опис.1, справа 4227, т.1

Fig. 3. sursa: https://newizv.ru/news/society/01-04-2019/opytnyy-strelyaet-v-sheyu-sostavlen-spisok-glavnyh-stalinskih-palachey

Fig. 4. sursa: http://protivpytok.org/sssr/antigeroi-karatelnyx-organov-sssr/maggo-p-i

Fig. 5. sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Vasily_Blokhin#/media/File:Vassily_Blokhin.jpg

Fig. 6. sursa: https://zen.yandex.ru/media/zeitgeist/pri-otstuplenii-1941go-nkvd-rasstrelival-vseh-zakliuchennyh-tak-i-bylo-5b96fbc8c55e0500a9609f10

Fig. 7. sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/iata-unde-calaii-nkvd-au-masacrat-3-400-de-basarabeni-in-1940-1941

Fig. 8. sursa: Cartea „Basarabia dezrobită”, 1942, cf. https://www.historia.ro/sectiune/ general/articol/iata-unde-calaii-nkvd-au-masacrat-3-400-de-basarabeni-in-1940-1941

Fig. 9. sursa: https://point.md/ru/novosti/obschestvo/v-tiraspole-obnaruzheny-ostanki-rasstreliannykh-nkvd/2