(material publicat în Etnografie Muzeală,
coord. Varvara Buzilă, dr. conf. univ.,
Chișinău, 2020, 272 p., ISBN 978-9975-3483-9-3,
p. 97-109)
Pe parcursul secolului XIX și XX fotografia a ocupat un loc important în viața socială a oamenilor. Același loc îl ocupă și acum. Imaginea imprimată de creionul naturii nu a ocolit nici muzeul - „arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără originea, identitatea și tot ce a moștenit de la străbuni”[1]. Se estimează că în muzeele lumii fotografia ocupă un loc de frunte în ceea ce privește reprezentările vizuale – aproximativ 80% din tot volumul. În era tehnologilor informaționale rolul artei fotografice crește exponențial. De aceea și atenția pe care trebuie s-o avem față de conservarea și promovarea autenticității ei trebuie să fie la fel.
Fotografia, filmul şi televiziunea au schimbat radical filosofia privirii, imaginile şi imaginarea universului de către om, conducând la o mai bună înțelegere a lumii. Prin aceste mijloace revoluționare staticul devine dinamic, obiectele neînsuflețite sau epocile, oamenii, ființele dispărute, evenimentele de mult trecute, reînvie. Prin intermediul lor s-au produs numeroase mutații conceptuale, metamorfoze şi anamorfoze care au fost preluate şi prelucrate muzeistic.[2]
Cu toate că fotografia nu depășește cu mult vârsta de 180 de ani, ea este deja cel mai răspândit bun cultural și putem spune că și cel mai valoros. Aceasta constituie deja o parte fundamentală a patrimoniului cultural național. [3]
Din păcate, acum se acordă prea puțină atenție, din punct de vedere sistemic, asupra fenomenului artei fotografice ca patrimoniu național, însă muzeele în acest lanț instituțional ocupă un loc central și prioritar. De aceea, ar trebui să analizăm amănunțit starea de lucruri ce ține de protecția și administrarea proceselor legate de păstrarea fotografiei ca bun cultural mobil.
Muzeele sunt în întreaga lume un indicator al bunăstării sociale și deci dacă am putea să facem o paralelă vis-a-vis de acestea nu este de mirare ca atât fotografiile cât și celelalte bunuri culturale sunt păstrate în condiții improprii, atât în ce privește, în cazul nostru, starea depozitelor cât și administrarea informațională propriu-zisă a colecțiilor.
Păstrarea tezaurului fotografic constituie o sarcină deosebit de importantă. Din păcate, conservarea acestor clase specifice de valori culturale ridică numeroase semne de întrebare. Numeroși factori acționează asupra stării lor de sănătate determinând procese complexe în cursul cărora clișeele și fotografiile se deteriorează progresiv și, din păcate, iremediabil. În evaluarea efectelor acestor procese trebuie considerați ca relevanți următorii factori [4]:
a. Instabilitatea chimică a materialelor;
b. Implicarea în procesele chimice de deteriorare;
c. Acțiunii deteriorante a factorilor mediului ambiant;
d. Deteriorări ca urmare manipulării neatente;
e. Absența sau lacunele sistemului de regăsire;
f. Degradarea materialelor fotosensibile.
Crearea colecțiilor muzeale de fotografii și de tehnică fotografică este un proces de durată. Fiecare instituție muzeală reușește, pe parcurs, să constituie asemenea colecții în măsura în care a înțeles importanța reprezentării acestui domeniu atât de complex în patrimoniul său. Nici MNEIN nu făcea excepție din acest sistem. Acesta are o colecție impunătoare de fotografii, greu de estimat, în lipsa unei evaluări care încă își așteaptă rândul.
Din păcate, fiindcă nu a fost conștientizat pe deplin rolul imaginii în muzeu acesteia i s-a acordat unul mărginaș și neînsemnat în depozite. De exemplu, negativele fotografice au fost păstrate într-un hol în dulapuri de fier, ruginite în care erau puse pe rafturi supraetajate în cutii de lemn supraîncărcate plicurile vechi de peste 50 de ani cu negativele propriu-zise înlăuntru. De fiecare dată când era nevoie de găsit vreo imagine aceste negative se scoteau din plicuri, moment în care imaginea pe negativ suferea de pe urma efectelor fizice (zgârieturile și amprentele degetelor). Pe parcursul timpului plicurile s-au distrus continuu și prin urmare o bună parte din acestea au ajuns să fie fărâmițate de-a binelea.
În plus, datorită faptului negativele se aflau în dulapuri de fier în hol și nu în depozite special amenajate pe parcursul mai multor ani acestea au suferit și din cauza schimbărilor radicale de temperatură: iarna uneori se ajungea la – 25 de grade Celsius iar vara erau și +35 de grade. La fel și pe parcursul zilei temperatura varia semnificativ. Din cauză că dulapurile s-au aflat în coridor aproape de ușile ce dau în afara încăperii unele negative și plicuri au suferit și de pe urma rozătoarelor și a insectelor. Se poate observa că negativele sunt zgâriate, lipite unele de altele, topite sau, în unele cazuri, decolorate.
Desigur că putem să enumerăm încă multe din efectele adverse ale lipsei de atenție cuvenită asupra păstrării și conservării materialelor fotosensibile. Suntem siguri că astfel de probleme se regăsesc și în alte muzee orășenești, raionale și sătești din țară. De aceea vom expune mai jos ce s-a reușit a se face și ce probleme mai persistă.
Pe cât era de gravă situația în domeniul conservării acestui bun cultural mobil, și prin excelență patrimoniu național, dacă ne gândim la colecția în totalitate și la unele exemplare unice în lume, pe atât de încurcat a fost procesul de predare de la fostul gestionar și transmitere către noul custode. În primul rând problema a constat în cantitatea mare a negativelor.
De fapt, când mi s-a propus să iau în gestiune colecția, prea puține cunoșteam din ceea ce presupune obligațiile unui gestionar de colecție. Eram interesat să descopăr o sferă foarte atractivă a activității în domeniul artei fotografice. Nici nu-mi imaginam ce responsabilitate îmi asum luând în gestiune cele peste 100.000 de imagini. Fiind pus în fața faptului împlinit, în procesul de preluare a colecției, am elaborat câteva schițe de proiecte de organizare a muncii în cadrul cărora am etalat acțiunile în așa mod încât să primesc colecția de negative în custodie, să cercetez condițiile ei de păstrare, să încerc a optimiza aceste condiții, să aflu cât de bogată și de reprezentativă este colecția de tehnică fotografică și, pe măsura posibilităților, să pun în valoare acest patrimoniu, în mare măsură inedit.
La prima vedere, situația ar fi fost ușor de gestionat cu un mic efort și răbdare. Însă problema aici este legată de diferențele semnificative de inventariere și adnotare atât pe plicuri cât și în registre. Acestea din urmă au ajuns la aproape 40 de unități în cei 70 de ani în care ca gestionari de colecție s-au succedat mai muți custozi mai mult sau mai puțin specializați în domeniul artei fotografice.
Procesul de transmitere a patrimoniului a fost greu și uneori anevoios. Astfel, pe parcursul a câteva luni în care am primit negativele fotografice în gestiune am formulat mai mult de 4300 de observații critice referitor la această colecție pe care le voi expune mai jos.
În primul rând, este necesar de a menționa faptul că la ședința dedicată începutului procesului de transmitere s-a expus o cu totul altă cifră a negativelor care sunt în colecția muzeului. Din prima cutie primită spre control mi-am dat seama că de fapt această cifră reprezintă doar numărul de inventar tematic al colecției iar numărul de cadre fotografice era să fie cu totul altul: variabil de la un număr de inventar la altul și de la un plic la altul. Până la sfârșit volumul de lucru a fost unul cu mult mai mare decât s-a planificat și s-a estimat la început. S-a pus în plan ca procesul de predare-primire să fie finalizat în termen de 2 luni. În realitate, pentru 100 mii de clișee fotografice ar fi fost necesar cel puțin un an de lucru, dacă nu mai mult.
Un alt impediment a fost acela că în actele anterioare de transmitere a valorilor muzeistice și a documentelor de evidentă a acestora au fost făcute mai multe greșeli esențiale. Printre acestea putem menționa că nu s-a făcut deosebirea concretă ce este numărul de inventar, ce este plicul, câte plicuri sunt pentru fiecare număr de inventar și câte negative sunt în fiecare plic. Atenția la detalii este așadar foarte importantă din moment ce cineva se decide să îmbrățișeze nobila profesie de gestionar patrimoniu mobil.
În afară de aceasta s-au constatat mai multe greșeli de adnotație cum ar fi înregistrarea de mai multe ori a acelorași numere de inventar, numere de inventar omise în registru și în plicuri, lipsa adnotațiilor la numerele de inventar scrise și alte erori de adnotare.
Dintre cele mai răspândite situații se pot menționa includerea într-un titlu tematic scris într-o singură celulă în cartea de registru a mai multor numere de inventar.
Alte momente ce merită de menționat este că practic în fiecare registru au fost găsite câteva corecturi cu pixul la numărul de unități și în unele cazuri nu se înțelege exact ce cifră este scrisă. De cele mai multe ori corecturile au fost făcute cu altă nuanță a culorii pixului, deci posibil cu mult mai târziu, ce face ca veridicitatea documentului să fie pusă la îndoială.
Numărul de unități pentru un singur titlu de inventar, cum am menționat mai sus, diferă în registru și în plic de la caz la caz. De exemplu: la nr. 56091 în registru este scris 1 la nr de unități, în practică în plic sunt 3 negative cu imagini diferite și două negative identice, la nr. 6467 sunt 10 negative diferite iar în registru este scris 1, la nr 62611 sunt în plic 62 negative diferite iar în registru e scris 1 la nr de unități. O situație exact inversa se constată la nr 49901este scris nr 7 la unități în registru iar în plic sunt mai multe copii ale unei singure imagini, la nr. 14521 sunt 3 negative identice în plic și se socot ca 3 în registru, la nr. 44593 în plic sunt 8 negative cu aceeași imagine şi în registru e scris nr. 8.
Pentru multe dintre numerele de inventar adnotate în registre sunt folosite mai multe plicuri. De exemplu nr. 632 la care sunt 7 plicuri cu un număr diferit de negative, nr. 142 cu 17 plicuri a câte un negativ în fiecare, nr. 2254 cu 5 plicuri mici şi unul mare cu un număr diferit de negative în fiecare. Invers este în cazul plicului pe care este scris 66441 şi 76441 cu două negative înlăuntru, iar în registru sunt menționate în celule diferite, nr. 59762-98762 sunt scrise pe un singur plic în care sunt 7 negative, pe un singur plic şi într-o singură celulă de registru este scris 906, 706-60643 „Сотрудники музея” cu 3 negative, nr. 13763-92763-82763-72763, 32763-22763-12763, 21763-11763-11763-90763, 80763-70763-60763 sunt scrise pe un singur plic în timp ce în registru sunt în celule diferite. Într-un mod total opus, însă tot în registrul 27 sunt adnotate cu același titlu mai multe nr. de inventar ale căror negative sunt plasate câte unul în fiecare plic: 11263-78163 „Ф-М”, 57163-56163„Фест. Куба”, 51953-28853 „Пр. Ленина”.
Altfel, sunt înregistrate negativele începând cu registrul 29 de la nr. 96714 unde încep să fie folosite în masă fracțiunile de la 1-78 și literele după cifrele de ordine (70814/26 a, 70814/26 b) iar pentru aceeași celulă din registru mai este folosită şi cratima între mai multe cifre de ordine 10814/18-20, 10814/14-16, 10814/28-29 și mai multe fracțiuni concomitente pentru aceeași celulă în registru 73914/23/24, 63914/32/33. În sfârșit sunt folosite și toate opțiuni deodată: 11814/2, 2a, 93814/35a, 35b; 93814/1-1a-2. La registrul 33 în celulele pentru nr. de inventar mai sunt adăugate cifrele cadrelor de pe peliculele de negativ „51914/6 cadru 0a, 1a,2a,3a”; „11914/6 cadru 21a,22a, 23a,24a”; „29814/2 cadru 5,6,7,8”.
O situație aparte o reprezintă plicurile prezente în cutii însă fără negative: 6517, 69101, 15571, 67762, 33573, 51814/5 din care devine clar că negativul nu a fost împrumutat ci a fost pierdut din cauza calității proaste a plicului sau a fost sustras intenționat.
Pe de altă, parte pentru a rezolva astfel de probleme, muzeologul Radu Florescu, în urmă cu două decenii dădea niște indicații prețioase: pe fiecare plic în exterior, se aplică o parată cu următoarele rubrici: număr de inventar, denumirea imaginii, marca de film, sensibilitatea la lumină, aparatul cu care a fost executată fotografia, condițiile de expunere - diafragme, timp, - numărul de inventar de campanie (dacă este cazul), soluția de developare și timpul de developare, autor, data execuției, data developării. Se întocmește, de asemenea, un registru-inventar al clișeelor, pe formate și cu numerele date în ordinea intrării, cu relativ aceleași rubrici ca și cele din parafa de pe plic. în localul clișotecii se asigură condiții de microclimat stabil, cât mai apropiat de parametrii optimi (19-21° C și 55-65% u.r.) [5]. Din păcate, puțini dintre muzeografi, țin cont acum de aceste reguli elementare de adnotare, ceea ce aduce un plus de situații dificile care cu timpul sunt tot mai greu de rezolvat.
Un alt moment neplăcut este că negativul fotografic acum nu este socotit a fi un bun de patrimoniu pentru care să fie făcută fișă analitică și de evidență chiar dacă este clasat în fondul de bază. Astfel se pune accent pe toate celelalte bunuri culturale mobile uzitându-se de imaginea ce este purtată de acele negative.
Dacă vorbim de registrul digital, introducerea nr. de inventar s-a făcut și acesta cu erori evidente din cauza faptului că nu s-au stabilit niște reguli concrete de adnotare în fișierele electronice. Din această cauză, ultimele registre pentru care informația a fost introdusă direct în fișier word și nu în excel vor trebui rescrise sau cel puțin redactată. În caz contrar informația nu va putea fi inclusă în baza de date electronică a muzeului și nu va putea fi transmisă mai departe. Este foarte important ca cel ce introduce informația în format electronic să fie într-o permanentă legătură cu specialiștii în materie IT. Altfel lucrul va trebui făcut de cel puțin câteva ori ceea ce va implica încă destule resurse de timp. În cazul registrului digital al colecției de negative al MNEIN corectarea erorilor a durat aproape o săptămână.
În majoritatea muzeelor care nu au posibilități financiare, de spațiu și mobilier special, imaginile fotografice pe suport de hârtie se păstrează în aceleași depozite cu celelalte exponate ce țin de colecțiile științelor naturii, etnografie sau alte domenii. În cel mai bun caz fotografiile se află în locul unde se depozitează cărțile, documentele sau alte exponate pe hârtie.
Și în acest caz, datorită situației complicate în care se află cultura în perioada postsovietică, colecțiile fotografice au avut de suferit semnificativ. Fotografiile mai mari s-au deformat fizic pe la margini, altele s-au decolorat datorită expunerii continue și de lungă durată la lumină, iar o altă parte fiind păstrate în condiții improprii la umezeală și-au pierdut din calitățile originale riscând în scurt timp să fie distruse de mucegai.
Pe lângă factorii care influențează negativ asupra patrimoniului fotografic este necesar de a menționa și rea voința unor colaboratori. În cazul dat numai expertiza chimică poate să determine deteriorarea pe care au produs-o aceștia. Din cauză că fotografiile de început de secol conțineau o cantitate importantă de argint unii răufăcători au găsit metode de a sustrage acest metal scump. Ca urmare a acestei acțiuni distructive, în primul rând are de suferit memoria unei națiuni și mai apoi ceea ce ține de exponatul propriu-zis.
Este necesar de a aminti, de asemenea, că procesul de conservare a bunurilor de patrimoniu, în speță a colecțiilor audiovizuale, este direct legat de activitatea tuturor secțiilor muzeale. De exemplu, vreun angajat din sectorul de asigurare tehnică nu-și respectă obligațiile de serviciu și întârzie cu executarea lucrărilor este în pericol păstrarea obiectelor întru-cât exponatele audiovizuale au de obicei tendința de a se deforma dacă nu se face o conservare preventivă a obiectelor.
Este importantă, coordonarea și buna înțelegere în interiorul secțiilor. Secția Patrimoniu este alcătuită din gestionari de bunuri culturale mobile pe categorii și unul maxim doi lucrători tehnici. Atât lucrătorii de rând (custozii simpli) cât și personalul administrativ al secției este obligat, în virtutea contractului salarial să aibă în gestiune cel puțin o colecție. Dacă nu este îndeplinită această condiție, fără îndoială, putem asista la conflicte de interese iscate din prioritizarea atribuțiilor de serviciu.
Dacă obligația de bază a tuturor custozilor, atât a celor simpli cât și a custodelui principal și custodele șef este grija față de exponatele propriu zise și unul din ei neglijează în mod voit această atribuție primind pentru aceasta salariu în mod normal situația produce un disconfort în rândul lucrătorilor de rând chiar și dacă se găsesc o mulțime de explicații prin care ei sunt exonerați de acestea.
Patrimoniul mobil al țării în calitatea sa de exponat muzeal deși este constituit și din obiecte statice neînsuflețite are nevoie de o permanentă atenție și grijă nu numai sub aspect teoretic: executarea fișelor de evidență și analitice, dar și lucrul nemijlocit cu acestea: controlul permanent al depozitelor în ceea ce privește variațiile mediului ambiant cât și a exponatelor propriu zise – deteriorările calitative vizibile și invizibile. Astfel, minimizarea, din rea voință sau din alte considerente a acestor aspecte prioritare în domeniul de conservare preventivă și evidențierea a cât mai multe puncte formale în raportul de activitate pentru Minister în detrimentul păstrării obiectelor consider că este o crimă. Nici o scuză nu va fi acceptată dacă deteriorarea exponatelor va atinge cota în care acestea pur și simplu vor dispărea în viitor. Această crimă se va egala doar cu genocidul împotriva întregii națiuni. Dacă personalul administrativ își îndeplinește funcțiile doar în mod formal doar pentru niște indici seci buni doar pentru rapoartele ministeriale și patrimoniul rămâne de izbeliște locul acestui public select este oriunde dar nu în instituția de bază care păstrează de la distrugere acest patrimoniu al unui întreg popor.
Unui gestionar de depozit cu obiecte de patrimoniu îi va fi extrem de greu să-şi dedice timpul şi studiului sistemic științific în domeniu. Cu atât mai greu va fi atunci când timpul dedicat organizării evenimentelor muzeale nu va fi planificat în detaliu. De aceea, relația între secțiile științifice şi practice pe de o parte şi administrația centrală pe de altă parte este bine să fie cât mai eficientă şi mai strânsă.
Din moment ce timpul dedicat selectării obiectelor de patrimoniului va fi redus la cel al oformării expoziționale problemele rezultante din această situație vor fi mult mai mari, din simplul motiv că situațiile neprevăzute vor fi practic imposibil de evitat. Soluția pe moment va fi, ca întotdeauna, improvizația în defavoarea unei abordări științifice din care vor rezulta activitățile sistemice ce țin, într-un final, şi de aspectul informațional descriptiv. Acesta din urmă va provoca un disconfort resimțit atât de vizitatori cât şi de personalul muzeului pe un termen mult mai lung.
Aurel Moldoveanu pune accent pe etapele organizării unei expoziții din care „distingem mai întâi o etapă preliminară consacrată rezolvării unor probleme cum sunt: stabilirea titlului expoziției, elaborarea tematicii și fixarea portofoliului de obiecte. Urmează mai apoi etapa organizatorică prin care se stabilește, în mod detaliat, print-un proiect cadrul definitiv al viitoarei expoziții.
Fixarea portofoliului de obiecte care vor fi incluse în expoziție este în sine o operație destul de simplă. Uneori muzeograful care efectuează această alegere are de ales între două sau mai multe obiecte; alteori nu are însă nici o alternativă.
„Ceea ce dorim să menționăm aici este modul defectuos în care se efectuează această activitate, mod care creează probleme pentru starea de sănătate a unui număr tot mai mare de obiecte, a celor mai valoroase. În rândul acestora se află obiecte fragilizate cu care ar trebui umblat cu mănuși la propriu și la figurat.
Membrii echipei care elaborează proiectul au nevoie de informații despre obiect (dimensiuni, cromatică, aspect etc.) pentru care, în mod normal, ar trebui să se adreseze sistemului de evidență al muzeului. Din păcate sistemul de evidență - fișa analitică de obiect și fișa de fototecă - fie este lacunar, fie lipsește, în acest caz grupul de lucru trebuie să obțină informațiile necesare prin examinarea directă a obiectelor respective. Ori această examinare de facto a obiectelor determină consecințe negative pentru starea acestora: accelerarea uzurii funcționale a bunurilor implicate. Aceasta rezultă din modul în care se desfășoară „consultarea”. La prima vedere totul pare simplu. Scoți obiectul și-l prezinți. Numai că modul în care se efectuează aceste mișcări simple este defectuos. Scoaterea obiectului din contextul în care este depozitat impune întotdeauna mișcarea, “deranjarea" tuturor obiectelor aflate în unitatea modulară respectivă (sertar, poliță, cutie etc.). Pe de altă parte, și transportarea în mâini sau de-a valma într-un coș, până în spațiul în care vor fi vizionate se face în condiții improprii. La noi nu au ajuns încă sistemele de transport intern, de altfel foarte simple, respectiv cărucioarele cu cutii sau coșuri căptușite cu materiale elastice în care obiectele se așează și se transportă, cu atenție, altfel decât de-a valma în spațiul de vizionare alte neajunsuri. în lipsa unor moduli corespunzători, pe care să fie așezate cu grijă obiectele, acestea se întind pe mese, birouri - nu întotdeauna curate, - se atârnă pe spetezele scaunelor sau la rigoare de canaturile ușilor dulapurilor, deschise în acest scop. Nu de puține ori intervine un alt factor agravant: desfășurarea acestor operații se face sub semnul grabei și al improvizației.” [5]
În instituțiile muzeale de profil din Occident pregătirea unei expoziții reușite începe cu cel puțin jumătate de în înainte de vernisaj. Aceasta se explică prin faptul că, din experiența profesioniștilor în materie, orice eveniment în spațiul tematic istorice-cultural este compus din mai multe etape atât teoretice cât şi practice. Diminuarea unuia din aceste aspecte în favoarea altuia atât şi sub aspect de timp va produce incoerențe şi un vid organizatoric ce va duce într-un final la un eșec în expunerea mesajului principal și particular al vernisajului expozițional.
Prima etapă este dedicată exclusiv luării unei decizii în privința direcției strategice. Adică discutarea obiectivelor, scopurilor și mesajului, precum și discutarea și stabilirea responsabilităților pentru fiecare specialist muzeograf, custode, lucrătorilor din secțiile personalului tehnic și administrativ-gospodăresc. După ce sunt stabilite și concretizate responsabilitățile fiecărui lucrător și propunerile acestora se trece la o altă etapă.
După ce a fost stabilită structura logică a expoziției și amplasarea în spațiu concret a acesteia, vine rândul selectării exponatelor din depozite conform fișelor de evidentă și analitice. Acest lucru practic începe cu cel puțin 3-4 luni înaintea inaugurării expoziției. În depozit în afară de gestionarul colecției fără acordul acestuia nu are dreptul să se afle nimeni. Când de la lucrătorii muzeali se cere ca selecția să se facă pe ultima sută de metri apar situații când în încăpere se adună mai mult de 3 persoane. În acest caz realizarea sarcinii nicidecum nu se ușurează, din contra, în urma opiniilor contradictorii care se nasc în spațiul dedicat conservării exponatelor au de suferit întotdeauna acestea din urmă. De aceea, selecția finală a obiectelor trebuie realizată cu minim două luni înainte de inaugurarea expoziției pentru ca gestionarul să fie liber să îndeplinească corect actul de predare temporară a exponatelor, să le pună în ordinea predării, să controleze repetat corectitudinea datelor, iar lucrătorii tehnici să purceadă la pregătirea obiectelor pentru a fi expuse.
Exponatele se predau pe act în spațiul Secției Patrimoniu și se primesc înapoi la fel. Transportarea și aranjarea exponatelor în spațiul expozițional se face de către personalul tehnic specializat evitându-se situațiile când tot acest lucru este îndeplinit de custode. Gestionarul obiectelor de patrimoniu este dator să urmărească îndeplinirea normelor privind protejarea acestuia pe parcursul expunerii în locuri publice. Fiecare exponat selectat se predă în parte cu menționarea stării de conservare a acestuia. Gestionarul este dator să observe ca exact într-aceeași stare să fie primit înapoi obiectul fără deteriorări sau abateri de la starea lui de conservare inițială. Sunt situații când muzeografii direct responsabili cu gestionarea expoziției refuză să semneze pe actele de gestiune temporară a obiectelor de patrimoniu cu care lucrează reprezintă o adevărată lipsă de respect față de patrimoniu. Considerăm că o astfel de abordare a protejării bunurilor culturale este rușinoasă și sub limita oricărei critici. Responsabilitatea - una din caracteristicile principale ale unui adevărat muzeograf din păcate își pierde din actualitate, ca urmare este și starea de lucruri jalnice în domeniu protejării patrimoniului național.
Putem menționa că, între timp, atitudinea față de patrimoniu s-a schimbat într-o oarecare măsură. Chiar dacă n-au fost îndeplinite toate normele de conservare și cu greu pot fi îndeplinite cele de restaurare, au fost oferite condiții noi de păstrare a exponatelor. Gestionarului de colecție i s-a oferit un spațiu aparte - o cameră uscată și rece, unde au fost instalate niște rafturi și etajere pe care au fost puse cutiile cu plicurile în care se găsesc negativele. În plus, datorită măsurilor luate, în acest nou depozit a fost limitat semnificativ accesul luminii.
Actualul depozit de negative fotografice al MNEIN acum se află în cea mai veche clădire a complexului muzeal. Începând cu cea de-a doua jumătate a sec. XIX aici a fost unul din corpurile orfelinatului de băieți din Chișinău. Pe parcurs, de la sfârșitul sec. XIX – înc. sec. XX, a fost unul din blocurile administrative a Zemstvei Guberniale ca după aceea să fie retrocedat, în perioada interbelică, muzeului. După cel de al II-lea Război Mondial încăperea a fost dată Institutului de zoologie și agronomie.
În afară de reparația cosmetică executată recent după reîntoarcerea blocului către MNEIN, nu a fost făcută nici o operație de consolidare a structurii existente, respectiv: reparația acoperișului, a podelei de lemn și a ușilor. Acestea, se pare că au fost instalate încă din perioada interbelică și de atunci au fost doar curățite sau vopsite sumar. Ca urmare a acestei stări de lucruri, în prima etapă ar fi necesar de a schimba structurile blocului supuse degradării cu altele noi. Însă ca un merit al ultimelor acțiuni, au fost evitate influențele nefaste ale factorilor distructivi biologici și termici însă mai este nevoie încă de foarte mult lucru.
La modul ideal, colecția de negative fotografice, vorbim aici în primul rând de vechile negativele pe sticlă, ar avea nevoie de:
1. Un safeu pentru ca negativele sa nu fie supuse efectelor degradării prin expunere la temperatura, umiditate, demagnetizare, improprii păstrării de lungă durată a acestora;
2. Un calculator dotat cu un soft de recunoaștere, analiza și asociere a negativelor și care să aibă o capacitate de înmagazinare a tuturor negativelor fotografice scanate;
3. Un proiector, un scanner și o imprimantă pentru toate tipurile de negative și clișee;
4. Componente pentru atelierul de curățare și restaurare;
5. Utilități pentru controlul, amenajarea și reparația încăperii de lucru.
În același timp este nevoie de gândit un plan de lucru în mai multe etape care va include scanarea și introducerea în baza de date electronică a fiecărui negativ în parte. Vorbim aici de alegerea programului optim pentru păstrarea fișierelor foto și a adnotațiilor și de determinare numărului exact de unități de păstrare pentru scanare negative mici, medii și mari. La fel și pentru clișeele pe sticlă.
Este foarte important de ales programele şi sistemele analitice care să coincidă standardelor pentru toate muzeele din regiune: sistem de aranjare a datelor foto, text; sistem de analiză a datelor: capacitate şi calitate; program de comparare a conţinutului imaginilor; program de raportare a lucrului executat şi programare a timpului; Windows, Office, Photoshop, adiacente scanerului, imprimantei şi aparatului foto.
Determinarea stării unității de păstrare, a gradului, necesității și a timpului de restaurare sau curățire: Procesul propriu zis de curățire/restaurare; plasarea în cutii de carton, exact pentru dimensiunea unităților; Scanarea și încadrarea aparte a negativelor mari și a clișeelor;
Relocarea în alte containere de păstrare a unităților de patrimoniu conform standardelor, respectiv: în altă încăpere, alt safeu (dulap), alte cutii și alte plicuri unice pentru fiecare negativ în parte; plasarea în plicuri a fișei de însoțire, de care am vorbit mai sus, în două exemplare (una permanentă și alta pentru cel ce împrumută) cu informația generală și imaginea de control.
Relocarea aparte a negativelor mari și a clișeelor în condiții propice respectiv: negativelor mari să nu se îndoaie; clișeele să nu se spargă în cutie și între ele; folie de protecție – foaie mată pentru toate negativele.
Etapa de lucru practică este și ea foarte importantă și constă în instalarea unităților de calcul pentru un calculator cu capacitate de înmagazinare a datelor și ustensile adiacente. Furnizarea obiectelor de hârtie pentru procurarea hârtie PAT «Photographic Activity Test» (ISO 18916/2007) certificat pentru confecționarea plicurilor pentru negative; plicuri standardizate; învelitori pe negative; hârtia cu date lipite pe plicuri; carton muzeal pentru cutiile cu plicuri; Instalarea utilităților electrice pentru planificarea instalării unui termohigrometru, termohigrograf, psihrometru[7] și a unei instalații de aer condiționat[8], un sistem de iluminare modern. Aurel Moldoveanu pune nivelul maxim pentru obiectele audio-vizuale 50 lx pe care le-a încadrat în grupa I. [9]
Aurel Moldoveanu în acest context atenționează că „instalațiile de aer condiționat sunt într-adevăr necesare, indispensabile chiar... Dacă buzunarele noastre goale nu ne permit astfel de instalații trebuie să nu mai facem nimic pentru stabilizarea microclimatului?...Oare cât ar costa introducerea unor reguli stricte de mânuire și mișcare atentă a obiectelor?”[10] În acest context autorul face o analiză amănunțită a asigurării condițiilor de conservare preventivă a negativelor și fotografiilor din colecțiile muzeale [11].
Este absolut obligatoriu ca pe lângă o colecție impunătoare de exponate fotografice, cum este cea a Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, să existe un Atelier-laborator cu minimul obiecte de lucru cum ar fi: o masă specială pentru curățirea negativelor; scalpel şi foarfeci; penţete; lupă şi microscop; halate, măşti şi mănuşi, vahile, berete şi ochelari de protecţie; hârtii, bureţi, pensule şi ţesături de curăţire; substanţe chimice: analiza PAT, alcool, apă distilată; suport-platouri pentru plasarea negativelor, spălarea şi uscarea acestora; teste de analiză a conţinutului: pH şi alte substanţe; Eprubete şi alte vase pentru efectuarea analizelor; Chiuvetă şi vase pentru lichide, etc.
Protejarea colecțiilor fotografice prin, intermediul unor proiecte de conservare bine gândite, este absolut necesară şi oportună. Modernizarea depozitelor ar trebui să constituie o prioritate atât pentru administrație cât şi pentru fiecare gestionar de patrimoniu, muzeograf şi lucrător în instituțiile de profil.
Din moment ce memoria audio-vizuală este neglijată în muzee efectele pot fi cât se poate de dezastruoase dacă ne gândim că fiecare clișeu sau fotografie, disc vechi este o parte a istoriei noastre comune și că rata degradării acestora este foarte rapidă. Și mai prost stau lucrurile cu colecțiile de clișee pe sticlă care se exfoliază și cele pe suport de nitrat de celuloză care se descompun văzând cu ochii.
La multe din observațiile de mai sus nu s-a luat seama și nu se ține cont nici acum. Pe lângă faptul că materialul are un caracter metodologic în primul rând am dorit să trag un semnal de alarmă. Unul din marii gânditori ai secolului trecut zicea că dacă nu se ține seama de învățămintele istoriei riscăm să-i repetăm lecțiile. Nu cred că dorește cineva repetarea lecțiilor din sec. XX. Ca un exemplu pentru fiecare cetățean, responsabilitatea atât a custodelui cât și a muzeografului în fața urmașilor pentru păstrarea și conservarea patrimoniului trebuie să treacă întocmai ca un fir roșu prin întreaga lui activitate. De aceasta depinde viitorul națiunii în care trăiește.
Note:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu